AURUL APUSENILOR - Muzeul Mineritului din Rosia Montana

In anul 2010 am participat la Targul National de Turism Rural din Albac, judetul Alba (despre care sper sa vorbesc intr-un articol viitor). Pe drumul dintre Alba Iulia si Albac am trecut prin comuna Rosia Montana. Din pacate timpul nu mi-a permis sa stau foarte mult dar o mica pauza de 5-10 minute pentru cateva fotografii mi-am permis promitandu-mi ca la intoarcere sa aloc mai mult timp pentru aceasta comuna atat de controversata. Zis si facut...

Iata-ma iarasi in comuna Rosia Montana. Avand in vedere cate controverse a iscat numele acestei commune ma asteptam sa vad mai multa miscare, nu acest aspect dezolant in care nu vezi nici un om pe o raza de 100 de metri.

Intre casele parasite sau cu aspect dezolant observ o cladire pe care scrie “AURUL APUSENILOR – Expozitia de istorie a mineritului din Rosia Montana” si dorind sa aflu mai multe informatii despre aceasta zona ma incumet sa ma apropi. Inca de la intrare o doamna amabila ma invita sa vizitez expozitia spunandu-mi ca intrarea este suportata de firma Rosia Montana Gold Corporation care s-a ocupat si de reabilitarea casei de aici. Din cele spuse de doamna ghid se pare ca aceasta casa a fost construita in anul 1874, fiind initial o farmacie. In anul 2003 aceasta a fost achizitionata de firma Rosia Montana Gold Corporation si in urma cu aproximativ 5 ani si jumatate s-a trecut la lucrari de reabilitare si renovare, fiind finalizate in luna februarie 2010, cu scopul de a a gazdui expozitii tematice de minerit si etnografie precum si o expozitie de arheologie.

Printre exponatele vazute in acest muzeu am sa le mentionez pe cele care, intradevar, mi-au atras atentia. Dintre acestea pot mentiona: sarcofagul din piatra ce dateaza din perioada romana (si in care era depusa cenusa rezultata in urma incinerarii cadavrului) si peretele de edicula (pentru ca reprezinta constructia funerara cea mai simpla, specifica secolului II-III, perioada romana iar ceea ce este sculptat pe edicula reprezenta, de obicei, familia decedatului).

Intr-una din camerele muzeului am vazut fisele tehnice, reprezentand viitoarele proiecte de restaurare pentru casele declarate monument istoric si care se afla in zona protejata, denumita Centrul istoric Rosia Montana. Zona protejata a fost delimitata, conform avizelor emise de Ministerul Culturii si Cultelor, la o suprafata de 137 de hectare cu un numar de 40 de case declarate monument istoric si 3 biserici, care nu vor fi afectate de proiectul minier si toate vor fi restaurate si conservate. Aceste case au fost construite in a doua jumatate a secolului XIX, inceputul secolului XX. Au arhitectura tipic austro-ungara dar imbinate, bineinteles, cu elemente arhitecturale locale. Mai toate casele au fost monumente cu arcadamente, cornise electrice, motive florale, motive antropomorfe sau alte elemente specific stilului si care vor fi puse in valoare de catre restauratori. Cladirile care se afla in aceasta zona, si nu vor fi declarate monument istoric, vor fi reabilitate si propuse unor activitati turistice, precum restaurante, pensiuni, case turistice.

Intr-o alta camera exista propunerea pentru un muzeu al mineritului. Aici sunt machete care reprezinta viitorul complex muzeistic de la Rosia Montana. In final se va realiza un ansamblu de 9 case cu expozitii de geologie, minerit, arhitectura, arheologie, etnografie. Iar in curte se pregateste amplasamentul pentru o expozitie in aer liber, unde vor putea fi admirate unelte si echipamente industriale folosite in minerit din epoca romana pana in anul 2007, cand s-a inchis exploatarea miniera.

In viitor muzeul va include aici si un lapidariu roman, cuprinzand stele funerare, altare descoperite la Rosia Montana, in timpul sapaturilor arheologice in perioada 2001 – 2007, in cadrul Programului National de Cercetare Albumus Maior, continuandu-se cu o componenta subterana, vizita prin galeria romana Catalina Monulesti, ce va fi reabilitata in totalitate si va putea fi vizitata. Galeria a devenit celebra pentru ca aici s-au descoperit, in perioada secolelor XVIII-XIX, tablitele cerate romane care atesta faptul ca la Rosia Montana s-a facut minerit inca de acum aproape 2000 de ani. Cateva dintre tablitele cerate romane sunt prezente si in aceasta expozitie.

Prima harta geologica miniera a fost intocmita in 1868 de un inginer maghiar F. Posepny, si se refera strict la zona miniera Rosia Montana.

Plimbandu-ma printre exponate am putut observa si rocile vulcanice care alcatuiesc masivele de aici. Astfel am descoperit mineralizatia de la Rosia Montana privind aceste roci. “Este vorba de aur si pirita aurita sub forma diseminata. Deci nu mai poate fi vorba, in momentul de fata, de filoane pentru ca de-a lungul anilor acestea au fost epuizate. Doar ce se vede in acest tacit, aici cu galben, in relief, este un mic filonas de aur.” – imi explica doamna ghid.

Cu aceasta ocazie am putut admira costumul de miner, specific perioadei de sfarsit de secol XIX - inceput de secol XX, precum si uneltele necesare in activitatea minera: un ciocan ce putea avea pana la 2 kg greutate si dalta, sau spitul cum mai spuneau minerii. Precum si un mojar in care se punea minereul si se zdrobea pana cand devenea o pulbere fina, care mai apoi se punea intr-un șaitroc (un obiect restaurat), iar cu ajutorul apei, miscand șaitrocul dintr-o parte intr-alta se alegeau firicelele de aur. El este prevazut cu un santulet unde, fiind mai grele, firicelele de aur ramaneau decantate.

In muzeu am vazut si un costum popular din zona cu o lopata de stivuitor, precum si un vagonet din lemn utilizat pentru transportul minereului aurifer. Este un obiect restaurant datand de la sfarsitul secolului XIX. Era impins de oameni sau chiar de animale. Aceste vagonete s-au folosit la Rosia Montana pana aproximativ in anul 1908 cand a fost electrificata localitatea si implicit o parte dintre galeriile miniere de aici, trecandu-se la trenuletul cu locomotiva.

Prin Programul National de Cercetare Albumus Maior (dupa denumirea antica a localitatii), derulat in perioada 2001 – 2007 s-au facut cercetari arheologice in zona extravilana a Rosiei Montane, ocazie cu care au fost descoperite peste 10 000 de obiecte. Toate dateaza din perioada secolelor II-III e.n. Doar o mica parte dintre ele sunt expuse aici. Celelalte se afla in custodia Muzeului National de Istorie al Romaniei care a si coordonat stiintific lucrarile de aici.

In incheiere, am lasat cuvantul doamnei-ghid, ce a avut amabilitatea de a-mi oferi informatii pretioase despre exponate: „Este important sa subliniez faptul ca aceasta companie Rosia Montana Gold Corporation, mai precis grupul Gold Corporation, a pus la dispozitia cercetatorilor 11 milioane de dolari pentru cercetarea patrimoniului arheologic si architectural al Rosiei Montane. Aici au lucrat 40 de arheologi specializati din 21 de institutii. S-a colaborat chiar si cu specialisti din strainatate, in domeniul arheologiei, mai precis cu doamna profesoara Beatrice Cauuet de la Universitatea din Toulouse. Lucrarile au fost finalizate iar procedeul de descarcare de sarcina arheologica a avut loc. S-au delimitat zone protejate care nu pot fi afectate de proiectul minier, si care vor fi restaurate si conservate in situ.”

 

In vizita la huţuli! - Locul unde timpul s-a oprit!

"Huţulii duc o viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fara s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină, cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi."

(Mihai Eminescu, 1876) 

Acum cativa ani am avut prilejul sa particip la un InfoTour pentru promovarea unor obiective mai puţin cunoscute în Bucovina. Acest infotour a inclus vizite la Mănăstirea Bogdana (singura manastire din lume care are in naos morminte ale Domnitorilor Moldovei), o vizită la atelierul de ceramică neagră de la Marginea impreuna cu muzeul etnografic din Marginea (despre care am vorbit in cateva articole anterioare), mănăstirea Putna, Biserica Dragoş Vodă din secolul al XIV-lea, herghelia Rădăuţi (unde am avut parte de o demonstraţie de hipism cu sărituri peste obstacole), mănăstirea Moldoviţa, si o vizita in localitatea Vatra Moldoviţei unde am făcut cunoştinţă cu un grup etnic foarte interesant: Huţulii, despre care vreau sa va vorbesc acum.

In primul rand cine sunt huţulii?

Recunosc că in momentul in care i-am intalnit nu ştiam nimic despre ei. Pentru mine erau o enigmă, aşa cum incă sunt pentru majoritatea romanilor, prin lipsa unei istorii scrise, a documentelor sau izvoarelor istorice clare. Ajungand acasă am inceput să mă interesez despre ei şi astfel am aflat ca unii cercetatori i-au considerat rămăşiţe ale sciţilor, goţilor sau mongolilor, ulterior slavizate, sau poate chiar români, în dialectul lor existând numeroase cuvinte româneşti. Chiar ei intre ei se consideră fie ruşi, fie ucraineni sau români, însă de fiecare dată au adăugat că, de fapt, sunt oameni liberi, ai munţilor rezultand ideea că au fost oameni ai munţilor ce duceau o viaţă seminomadă, legaţi de tradiţia creşterii animalelor şi de exploatarea lemnului.

Sunt considerati continuatori ai geto-dacilor retraşi spre nord din pricina ocupaţiei romane prin unele obiceiuri păstrate pană in prezent: stilul de viaţă prădalnic, plăcerea de a bea, lipsa de interes faţă de istoria lor, sau obiceiul ca la moartea unui membru al comunităţii să se veselească prin jocuri şi farse la privegherea mortului, dar şi prin cultul bradului si prin unele elemente lingvistice de origine dacă gasite in limbajul huţulilor (bărbânţă,brânză, armăsar).

Ca şi aşezare geografica ei sunt situaţi intre bazinele superioare ale Moldoviţei şi Moldovei, valea Sucevei şi valea Putilei, către Ceremuş. Se consideră că au apărut prin secolul al XVII-lea, când s-au refugiat în zonele păduroase ale Carpaţilor venind din partea Ceremuşului în tentativa de a scăpa de birurile şi asuprirea din acele vremuri. 

Hutulii sunt legati de natura si de resursele oferite de aceasta, precum creşterea animalelor şi exploatarea lemnului. Obiceiul acestei etnii de a confecţiona din lemn  majoritatea obiectelor necesare în gospodărie a dus la o adevărată microindustrie manufacturieră. Atât mobilierul din casa huţulă cât şi multe dintre obiectele de uz gospodăresc erau confecţionate chiar de către stăpânul casei, în vreme ce nevasta se ocupa, pe lîngă îngrijirea locuinţei şi pregătirea mîncării zilnice, cu ţesutul pânzei şi confecţionarea veşmintelor de trebuinţă  celor din familie. O pondere mai mica o are si cultivarea câtorva plante de trebuinţă în gospodărie (orzul, ovăzul, mai târziu cartoful şi cânepa). 
 Tradiţional la huţuli, era culegerea ciupercilor şi a fructelor de pădure şi mustul de merişoare, recunoscut şi apreciat pentru calităţile sale nutritive şi curative. Laptele acru, huslinca huţulă, preparate din combinarea diferitelor sortimente de lapte de vacă şi de oaie deosebit de nutritive şi bune la gust le-au dus multă vreme faima prin comunităţile de la munte.

 Huţulii, precum orice populaţie crescuta la munte, se indeletnicesc cu vanătoarea, motiv pentru care arma ocupa un loc de cinste alaturi de baltag si de topor. La vanatoare sunt priceputi mai ales pentru viclesugul cu care născocesc capcanele ce, nu de putine ori, au asigurat hrana familiei.

  Am observat ca una dintre indeletnicirile hutulilor este si prelucrarea osului, mai ales ale coarnelor de cerb.  Am avut prilejul de a fi prezent cand un meşter prelucrand un os a creat  obiecte decorative precum solnite sau nasturi pentru haine. La gatul lui atarna un recipient pentru păstrarea prafului de puşcă (mai tarziu am aflat ca se numeste poroşneţele).

Avand in vedere ca am vizitat huţulii in preajma sarbatorii Pascale am avut prilejul sa admir o alta traditie specifica romanilor, pe care am regasit-o si la huţuli,  este vorba de obiceiul încondeierii ouălelor de Paşti. Femeile folosesc o tehnică specială în care iniţial se foloseau coloranţi naturali şi ceară de albine. Arta încondeierii ouălor a fost preluată şi extinsă în multe localităţi din Bucovina.

Un alt element de legatura intre huţuli si vechii daci este si bradul considerat sacru in traditiile şi credinţele huţulilor. Bradul a fost omniprezent la aceasta intalnire cu hutulii. Bradul era mereu prezent la evenimentele majore din viaţă după cum a demonstrat-o si hora cea mare a huţulilor intinsa in poiana inconjurata numai de brazi.

Fiecare participant al acestui InfoTour a primit câteva suveniruri din zonă: sticluţa de afinată din Rădăuţi, un album foto din partea primăriei Rădăuţi şi o carte despre huţuli scrisă de către domnul Casian BALABAŞCIUC, un huţul el insuşi.

"Misterioşi şi discreţi ca şi locurile în care şi-au ales adăpostul, huţulii rămân o etnie cu origini încă nedefinite. Oameni imprevizibili şi adânci ca şi pădurile în prejma cărora au supravieţuit, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, ei nu-şi cunosc istoria. Poate şi din cauză că nu obişnuiesc să şi-o scrie, fapt întâlnit şi la vechii daci... Singura lege le-a fost Dumnezeu, aşa cum L-au putut înţelege în sufletele lor răzvrătite şi neînduplecate." (Casian BALABAŞCIUC - "Stranii povestiri huţule").