In vizita la huţuli! - Locul unde timpul s-a oprit!

"Huţulii duc o viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fara s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină, cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi."

(Mihai Eminescu, 1876) 

Acum cativa ani am avut prilejul sa particip la un InfoTour pentru promovarea unor obiective mai puţin cunoscute în Bucovina. Acest infotour a inclus vizite la Mănăstirea Bogdana (singura manastire din lume care are in naos morminte ale Domnitorilor Moldovei), o vizită la atelierul de ceramică neagră de la Marginea impreuna cu muzeul etnografic din Marginea (despre care am vorbit in cateva articole anterioare), mănăstirea Putna, Biserica Dragoş Vodă din secolul al XIV-lea, herghelia Rădăuţi (unde am avut parte de o demonstraţie de hipism cu sărituri peste obstacole), mănăstirea Moldoviţa, si o vizita in localitatea Vatra Moldoviţei unde am făcut cunoştinţă cu un grup etnic foarte interesant: Huţulii, despre care vreau sa va vorbesc acum.

In primul rand cine sunt huţulii?

Recunosc că in momentul in care i-am intalnit nu ştiam nimic despre ei. Pentru mine erau o enigmă, aşa cum incă sunt pentru majoritatea romanilor, prin lipsa unei istorii scrise, a documentelor sau izvoarelor istorice clare. Ajungand acasă am inceput să mă interesez despre ei şi astfel am aflat ca unii cercetatori i-au considerat rămăşiţe ale sciţilor, goţilor sau mongolilor, ulterior slavizate, sau poate chiar români, în dialectul lor existând numeroase cuvinte româneşti. Chiar ei intre ei se consideră fie ruşi, fie ucraineni sau români, însă de fiecare dată au adăugat că, de fapt, sunt oameni liberi, ai munţilor rezultand ideea că au fost oameni ai munţilor ce duceau o viaţă seminomadă, legaţi de tradiţia creşterii animalelor şi de exploatarea lemnului.

Sunt considerati continuatori ai geto-dacilor retraşi spre nord din pricina ocupaţiei romane prin unele obiceiuri păstrate pană in prezent: stilul de viaţă prădalnic, plăcerea de a bea, lipsa de interes faţă de istoria lor, sau obiceiul ca la moartea unui membru al comunităţii să se veselească prin jocuri şi farse la privegherea mortului, dar şi prin cultul bradului si prin unele elemente lingvistice de origine dacă gasite in limbajul huţulilor (bărbânţă,brânză, armăsar).

Ca şi aşezare geografica ei sunt situaţi intre bazinele superioare ale Moldoviţei şi Moldovei, valea Sucevei şi valea Putilei, către Ceremuş. Se consideră că au apărut prin secolul al XVII-lea, când s-au refugiat în zonele păduroase ale Carpaţilor venind din partea Ceremuşului în tentativa de a scăpa de birurile şi asuprirea din acele vremuri. 

Hutulii sunt legati de natura si de resursele oferite de aceasta, precum creşterea animalelor şi exploatarea lemnului. Obiceiul acestei etnii de a confecţiona din lemn  majoritatea obiectelor necesare în gospodărie a dus la o adevărată microindustrie manufacturieră. Atât mobilierul din casa huţulă cât şi multe dintre obiectele de uz gospodăresc erau confecţionate chiar de către stăpânul casei, în vreme ce nevasta se ocupa, pe lîngă îngrijirea locuinţei şi pregătirea mîncării zilnice, cu ţesutul pânzei şi confecţionarea veşmintelor de trebuinţă  celor din familie. O pondere mai mica o are si cultivarea câtorva plante de trebuinţă în gospodărie (orzul, ovăzul, mai târziu cartoful şi cânepa). 
 Tradiţional la huţuli, era culegerea ciupercilor şi a fructelor de pădure şi mustul de merişoare, recunoscut şi apreciat pentru calităţile sale nutritive şi curative. Laptele acru, huslinca huţulă, preparate din combinarea diferitelor sortimente de lapte de vacă şi de oaie deosebit de nutritive şi bune la gust le-au dus multă vreme faima prin comunităţile de la munte.

 Huţulii, precum orice populaţie crescuta la munte, se indeletnicesc cu vanătoarea, motiv pentru care arma ocupa un loc de cinste alaturi de baltag si de topor. La vanatoare sunt priceputi mai ales pentru viclesugul cu care născocesc capcanele ce, nu de putine ori, au asigurat hrana familiei.

  Am observat ca una dintre indeletnicirile hutulilor este si prelucrarea osului, mai ales ale coarnelor de cerb.  Am avut prilejul de a fi prezent cand un meşter prelucrand un os a creat  obiecte decorative precum solnite sau nasturi pentru haine. La gatul lui atarna un recipient pentru păstrarea prafului de puşcă (mai tarziu am aflat ca se numeste poroşneţele).

Avand in vedere ca am vizitat huţulii in preajma sarbatorii Pascale am avut prilejul sa admir o alta traditie specifica romanilor, pe care am regasit-o si la huţuli,  este vorba de obiceiul încondeierii ouălelor de Paşti. Femeile folosesc o tehnică specială în care iniţial se foloseau coloranţi naturali şi ceară de albine. Arta încondeierii ouălor a fost preluată şi extinsă în multe localităţi din Bucovina.

Un alt element de legatura intre huţuli si vechii daci este si bradul considerat sacru in traditiile şi credinţele huţulilor. Bradul a fost omniprezent la aceasta intalnire cu hutulii. Bradul era mereu prezent la evenimentele majore din viaţă după cum a demonstrat-o si hora cea mare a huţulilor intinsa in poiana inconjurata numai de brazi.

Fiecare participant al acestui InfoTour a primit câteva suveniruri din zonă: sticluţa de afinată din Rădăuţi, un album foto din partea primăriei Rădăuţi şi o carte despre huţuli scrisă de către domnul Casian BALABAŞCIUC, un huţul el insuşi.

"Misterioşi şi discreţi ca şi locurile în care şi-au ales adăpostul, huţulii rămân o etnie cu origini încă nedefinite. Oameni imprevizibili şi adânci ca şi pădurile în prejma cărora au supravieţuit, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, ei nu-şi cunosc istoria. Poate şi din cauză că nu obişnuiesc să şi-o scrie, fapt întâlnit şi la vechii daci... Singura lege le-a fost Dumnezeu, aşa cum L-au putut înţelege în sufletele lor răzvrătite şi neînduplecate." (Casian BALABAŞCIUC - "Stranii povestiri huţule").